Antena1 CLUJ – BLOG

Rivalitatea dintre preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Alin Tişe, şi primarul Sorin Apostu tinde să transforme municipiul Cluj-Napoca într-o urbe cu doi primari. Şi nu vorbim despre orice localitate, ci despre capitala Ardealului. Cel mai prietenos oraş din România (alături de Constanţa, desigur), urbea din care a plecat actualul premier, preşedintele PD-L şi şeful politic al edililor menţionaţi anterior. Ambii politiceni sunt tineri şi ambiţioşi, aşa cum era şi Emil Boc. Dintre ei, la prima vedere, Tişe e mai rebel şi mai greu de controlat. Apostu e mai tehnic şi mai studiat. Mai tânăr şi mai incisiv, preşedintele CJ l-a tras de mai multe ori de mânecă pe primarul municipiului Cluj-Napoca. În acest sens, reamintesc poziţia sa în legătură cu Planului Integrat de Dezvoltare Urbană, actul ce stă la baza devoltării Zonei Metropolitane. Anul trecut, Alin Tişe atrăgea atenţia că acesta ar trebui să se plieze pe strategia de dezvoltare a judeţului şi nu invers, din moment ce include şi comunele din jurul oraşului de cinci stele. De altfel, rezistenţa unor primari de comune faţă de proiectul zonei metropolitane a şi fost pusă de presă pe seama influenţei preşedintelui CJ. Impetuozitatea acestuia e evidentă. Municipiul Cluj-Napoca a fost declarat pol de creştere la nivel naţional. Aşa că, în opinia primarului şi a consilierilor locali, municipiul este vioara întâi în Asociaţia Zonei Metropolitane şi nu localităţile conexe. Două strategii diferite, doi oameni extrem de diferiţi, aflaţi într-o permanentă competiţie pe linie administrativă. Alin Tişe, cel puţin, lasă de înţeles acest fapt ori de câte ori are prilejul. Şi a avut recent. Deşi nu îl are la suflet în mod deosebit pe directorul Companiei de Apă Someş, Dorin Ciatarâş, preşedintele CJ s-a transformat, la începutul acestei săptămâni, în portdrapelul mediatic al nemulţumirilor fostei RAJAC în relaţiile contractuale cu primăria. Motiv suficient să îi atragă atenţia primarului Sorin Apostu că gropile apărute în asfaltul napocal nu se datorează nicidecum CAS. Dincolo de gropi însă, voalat, Tişe îi mai transmite un mesaj colegului său de partid: ,,O să asfaltezi unde şi când vreau eu’’(programul de asfaltare al municipalităţii depinde de lucrările CAS). De ce face asta şeful judeţului ? Pentru că pur şi simplu poate. Dar şi pentru că încercările sale repetate de a se înţelege cu primarul Clujului pe tema proprietăţii viitoarei Săli Polivalente, ce ar urma să fie realizată lângă stadionul construit de ”judeţ”, sunt tratate cu indiferenţă. Aşa se face că avem la Cluj-Napoca doi primari. De aceeaşi culoare politică, dar deloc pe aceeaşi lungime de undă. Când unul trage hăis, celălalt, dacă nu stă pe loc, trage în direcţie opusă. Şi ăsta e doar începutul. Lumea, de altfel, cam şuşoteaşte pe la colţuri în instituţiile conduse de cei doi foşti locotenenţi ai lui Emil Boc şi pune totul pe seama dorinţei actualului preşedinte al CJ de a candida, în viitor, pentru fotoliul de primar al Clujului. Eu nu sunt convins că e aşa, dar constat că între cei doi comunicarea se realizează doar prin intermediul presei. Semn că discuţiile la partid sunt ineficiente.

Nu ştiu alţii cum privesc lucrurile, dar pentru mine tabloul crizei în România e dominat de o imagine din curtea şcolii. Undeva, într-un liceu din mediul rural, o gaşcă de elevi joacă bâza. Cum-necum, unul dintre ei, mai mic de înălţime, dar extrem de energic şi guraliv din cale-afară, nu reuşeşte niciodată să ghicească pălmaşul, nici măcar atunci când o fată mai miloasă din fire, sătulă de suferinţele colegului ei, îi şopteşte acestuia numele izbăvitor. Neatent şi grăbit însă, el nu aude decât propria-i voce strigând mereu cu înfocare : las’ ca te prind eu, las’ ca te prind eu …  Scena se repetă pauză de pauză, zi de zi, spre deliciul copiilor încântaţi de pasiunea în eroare a încasatorului de serviciu. Sigur că între acest tablou şi realitatea efectivă există similitudini dar şi diferenţe. Una dintre acestea o constituie faptul că, în fond, cei care primesc scatoalcele peste cap suntem noi, contribuabilii. Acţiunea o resimţim dureros chiar dacă, la prima vedere, erorile guvernanţilor ne provoacă râsul. Vă mai amintiţi cum eliminau forfetarul în perioada campaniei electorale, atunci când aveau nevoie de voturile noastre, că altfel nu le ieşea (din nou) preşedintele iar ei nu ar mai fi prins guvernarea? Atunci, spăşiţi, recunoşteau dezastrul provocat de aplicarea acestei uriaşe tâmpenii fiscale care a decimat firmele din România, aducând ţării un val inutil de şomeri, plătiţi ulterior din ceea ce ar fi trebuit să fie economii la buget. După ce s-au văzut cu voturile în urnă însă, aceiaşi domni aflaţi la cârma ţării au revenit asupra declaraţiilor. Au redenumit forfetarul drept impozit minim şi au reluat placa tembelă a luptei împotriva evaziunii fiscale. Ceea ce dovedeşte că reprezentanţii trimişi de noi în Parlament şi, de acolo, prin grija preşedintelui, în Guvern, sunt rămaşi rău în urma vremurile. Ei încă mai cred că economia românească duduie, altfel nu îmi explic ce vor să mai impoziteze. Din când în când, totuşi, după ce realizează monstruozitatea propunerilor făcute de membrii cabinetului său, premierul Emil Boc vine şi dezminte aberaţiile unui Vlădescu sau Seitan, corifeii săi de la finanţe, respectiv ministerul Muncii. Aşa a procedat în cazul declaraţiilor privind alocaţiile pentru copiii, la fel s-a manifestat şi când cu impozitarea pensiilor. Sunt momente, cum este cel cu renunţarea la impozitarea în avans a firmelor, în care ai impresia că primul ministru ar putea înţelege că din criză nu se poate ieşi doar prin strângerea curelei şi începi să ai alte asteptări. Te gândeşti chiar că ai putea să asişti, în curând, la renunţarea la forfetar sau reluarea impozitului de 3 la sută pentru microîntreprinderi. Te trezeşti brusc însă când afli ce glumiţe mai pregătesc parlamentarii Puterii. Preocupaţi, în plină criză, de soarta contabililor care, firesc, nu prea mai au ce să contabilizeze într-o economie cu motorul gripat, aceştia s-au gândit îndelung şi au rezolvat problema economiştilor de pe plaiurile mioritice. Fiecare firmă va avea, dacă le trece proiectul prin Parlament, un departament economic cu mimimum doi angajaţi. Nu contează că e vorba de o gogoşerie sau un ABC amărât, ori de o multinaţională. Important e să ai nişte specialişti lângă tine atunci când faci bilanţul dezastrului financiar. Nu e decisiv nici dacă mai produci sau nu ori dacă ai produs vreodată ceva pe firma proprietate personală (poate nu ai avut niciodată activitate !). Musai vei plăti impozite pentru ieşirea din criză şi, concomitent, să susţinerea învăţământului economic românesc ! Că prin asta parlamentarii gânditori din Pedelia (tărâmul ideal al membrilor PD-L, acolo unde propunerile lor prind viaţă instantaneu) au reuşit să-şi ridice în cap şi contabilii şi (încă) posesorii de firme, nu mai contează. Cineva trebuie să reformeze odată-şi-odată ţara asta. Si nu oricum, ci de tot. Prilej minunat în aceste vremuri de restrişte economico-finaciară şi nu numai. Drept pentru care Doamna Criză a început să râdă de ei cu lacrimi. Sigur, pe noi, ăştelalţi, amărăştenii plătitori de impozite şi taxe pentru susţinerea economiei domnului Boc, ne cam umflă plânsul şi ne gândim la următoarele proiecte anticriză ale guvernanţilor. Dar poate că măcar aşa reuşeşte guvernul de la Bucureşti să învingă criza. Atâta va hohoti aceasta că se va prăpădi de râs. Asta dacă nu crăpăm noi primii. Dacă doar se va simţi bine însă, ne cam paşte dezastrul. Căci aşa suntem noi, românii (şi, în special conducătorii noştri), nu putem să învăţăm din greşelile proprii darămite din exemplele altora. Noi suntem creativi şi nu putem trăi decât dacă inventăm mecanisme nemaivăzute şi măsuri nemaiîntîlnite. Tările care au reuşit să facă paşi importanţi pe calea ieşirii din criză au procedat exact pe dos decât gândeşte cabinetul Boc. Au relaxat fiscal economia pentru a avea speranţa reluării creşterii economice. La noi însă (ca de obicei de-a lungul istoriei) e ca la nimeni. Doamne ajută-ne, că la alegeri ne-au ajutat românii din diaspora ! Lor le-a ieşit figura, nouă nu. Statele în care muncesc ei au găsit calea depăşirii crizei, în timp ce aleşii lor continuă să inoveze pe seama noastră. Dar nu-i bai, doar aşa vom reforma ţara si apoi întregul univers. Din Pedelia.

Cluj-Napoca, teoretic, este cel mai prietenos oras din Romania. Alaturi de Constanta lui Radu Mazare, desigur. Asa a iesit clasamentul dupa o ancheta derulata anul trecut in cadrul evenimentului “Zece pentru Romania”. Iar clujenii nu au avut decat sa se bucure si sa fie mandri de intamplare. Trecand insa momentul de euforie, specific, printre altele, sfarsitului de an, multi dintre noi am inceput sa realizam ca, de fapt, lucrurile nu stau chiar asa. De altfel, in mod evident, administratia clujeana este, si ea, parte a administratiei romanesti, a unui stat cu comportament de multe ori ostil fata de cetateanul de rand. Sigur, la Cluj-Napoca, gradul de civilizatie al societatii asigura o mai buna functionare a serviciilor decat dincolo de Carpati. Dar sa nu ne imbatam cu apa rece. Primul eveniment menit sa ne trezeasca din marea prietenie municipalitate-cetatean a fost “porumbelul” scapat din gura de un angajat al primariei, aflat in plina greva de avertisment fata de guvernanti, acela care, practic, a spus lucrurilor pe nume. Ca fraieri ce suntem platitori de taxe, ne-am socat de sinceritatea debordanta a tanarului angajat, remunerat din bani publici (ca sa fiu elegant si sa nu spun din banii nostri). De atunci insa am inceput sa monitorizam mai atent intamplarile petrecute in urbe. Si, surpriza ! Constatam ca unele au alta tenta decat prietenia admistrativa. Si asta nu de ieri de azi. Clujenii cu drepturi si proprietati la Palocsay, de exemplu, privesc de ani de zile cu nostalgie dealurile ce faceau candva parte din familiile lor. Rabdarea acestora, cu siguranta, nu a fost luata in calcul de chestionarele organizatorilor de la “Zece pentru Romania”. Dadea rau. Nici cetatenii simpli, cei care doresc sa-si construiasca un imobil pentru propria familie nu se simt mai bine. Dupa ani si ani de lupte cu urbanismul clujean, multi dintre ei constata ca alaturi de casa ridicata cu atata truda si enorm consum nervos a rasarit un bloc de locuinte sau de birouri. Asa din intamplare si mult mai rapid decat casuta lor mult-visata. Sigur, pe acest segment, criza financiara a adus un pic de liniste, in sensul ca, cel putin deocamdata, dezvoltatorii imobiliarii au luat o pauza. Ce va fi in viitor insa e greu de anticipat. Alte chestiuni marunte, de genul, cetatean care plateste o parcare inexistenta, aproape ca nu mai conteaza. De gropile din asfalt nu zic nimic ca e de vina iarna si punctele de inghet-dezghet, nicidecum cei care ar fi trebuit sa monitorizeze lucrarile si, implicit, calitatea asfaltului turnat. Ce trebuie sa remarc totusi aici, e ca, intr-adevar, administratia napocala stie, uneori, sa fie cu adevarat prietenoasa. Bunaoara cu fetele care vand placeri langa statuia lui Baba Novac. Prin grija municipalitatii, Bastionul Croitorilor a fost reconditionat si arata superb seara, atunci cand fetitele incep lucrul. In plus, de vreo cateva luni, ele au la dispozitie si o camera de luat vederi, pozitionata anume pentru a putea fi monitorizate ca la carte. Nu stii niciodata cine vine la agatat ! Cum de prezenta lor acolo nu se supara Baba Novac, nici primaria nu se deranjeaza. Iar politia e deja obisnuita. Si daca la asta adaugam faptul ca, in curand, legislatia in domeniu va deveni mult mai relaxata (prostitutia nu va mai fi considerata infractiune), putem chiar conchide ca mai marii tarii dau sansa urbei noastre de a deveni cu adevarat cea mai prietenoasa din Romania, caci la Constanta fetitele sunt mai timide si nu preferea chiar zona centrala, cu valente istorice. Sarind de la una la alta, dar tot pe linie de prietenie administrativa, constat ca, in cautare de brand, primaria, cel putin de fatada, e preocupata de cultul eroilor, ceea ce, nu-i asa, nu e deloc rau. Dimpotriva chiar. Problema e ca, in timp ce evocam eroii istoriei neamului, familiile martirilor din 1989 isi pierd casele iar veteranii de razboi nu sunt nu doar ignorati ci dezonorati cu buna stiinta. Cazul grupului de veterani de la Groapa Mosului si goana dupa terenurile lor sta marturie modului in care au fost si sunt tratati in Cluj-Napoca cei care au luptat nu doar impotriva nazismului ci si pentru eliberarea Ardealului, inclusiv a Clujului.

La începutul lunii februarie, într-o magică zi de şapte, cercul vrăjitoarelor din România pornea din Cluj-Napoca un descântec naţional de alungare a răului produs de blestemul flacării violet. Vrăjitoarea Claudia, din Bucureşti, mama Lucica din Buftea, de lângă Bucureşti, alături de foarte cunoscutele, pentru cunoscători, mama Laurenţia şi, fără doar şi poate, inegalabila Sandra, s-au adunat dimpreună într-o clădire de pe strada Horea nr.108 (un nouă pentru iniţiaţii în numerologie) pentru a iniţia ha mai tare lucrare dă magie albă care să există până acuma. Şi asta cu scopul declarat de a hanula, efectele grave, nocive şi dă mare nenorocire transmise, în campania electorală, asupra familiei Geoană şi a Parlamentului României, dă flăcăra lui Aliodor Manolea, parahanormalul lui Traian Băsescu. Nouă zile, dar mai ales 9 nopţi au lucrat cu asiduitate preabineintenţionatele noastre vrăjitoare. Şi nu doar la Cluj, loc cu mari puteri, situat geografic deloc întâmplător lângă Pădurea Baciului, dar şi la Sibiu, unde vieţuieşte regele ţiganilor, Cioabă Întâiul, la Oradea, că e aproape de Vama Borş, şi, nu în ultimul rând, la Bucureşti, unde e Casa Poporului, ha mai mare clădire dân lume după Pentagon (care, cică, ar avea formă de pentagramă, ceea ce-i conferă şi lui mari puteri, da nu dălea bunele). Dar hăl mai mare şi mai tare dăscântec a fost făcut în Vrancea. Nu la Vincon, la podgorii, ci la vulcanii ăia dă ne zgâlţie din când în când pe toţi românii mai ceva ca legile Parlamentului. După ce, într-o duminică, de Ziua Porţilor Deschise, patru ucenice ale vrăjitoarei Sandra, coordonatoarea proiectului de la Cluj, au stropit porţile Parlamentului (recte ale Casei Poporului) cu apă sfinţită din Someş (în interiorul clădirii nu au avut dreptul să desfăşoare lucrarea, chiar dacă era o zi tocmai bună de aşa ceva), întreg ritualul s-a închis tot în capitala Ardealului. Dar nu pe Horea, ci în Pădurea Făget, situată diametral opus, din punct de vedere al vrăjelii, faţă de Pădurea Baciului, extrem de cunoscută pentru fenomenele sale paranormale. Ce au făcut, ce nu au făcut vrăjitoarele autohtone, că lui Geoană, după ce iniţial i-a mers rău (efectul nociv al flăcării violet, deh), începuse după aceea să-i meargă bine şi chiar foarte bine (vezi lipsa de combativitate a lui Iliescu şi Năstase), pentru ca, ulterior, să-i meargă iar rău. Şi mă refer aici la vorbele de duh ale lui Vanghelie, altfel, şi el, un mare vrăjitor, inclusiv de neveste ale colegilor de partid. Analiştii violet ai fenomenului zic că de aici o să i se tragă năpasta lui ”Mircea fă-te că câştigi”. Dar vom vedea asta în weekend, la Congresul PSD. Însă nu pentru domnii de la Bucureşti îmi fac eu griji, ci pentru Clujul nostru drag şi prietenos. Şi vă spun şi de ce. Intrat în al doilea an de mandat primarul nostru actual îşi propune să coboare mai mult printre cetăţeni şi, concomitent, să întărească legăturile cu oraşele înfrăţite. Şi asta nu oricum, ci printr-o lucrare etnobotanică: Festivalul Mărţişorului, ediţia a II-a, de această dată internaţională. De aceea a şi fost aleasă drept gazdă Şcoala Internaţională din Cluj. Aici, elevi clujeni de la mai multe şcoli din municipiu vor confecţiona mărţişoare care vor lua calea străinătăţii pentru a cimenta prietenia administrativ frăţească cu 16 oraşe din Franţa, Croaţia, Ungaria, Italia, Marea Britanie, Albania, Israel, Columbia, Venezuela, Brazilia, SUA, China, Coreea de Sud, Filipine. Intenţia e bună. Constructivă chiar şi cu efecte terapeutice garantate asupra elevilor. Ce ne facem însă cu momentul în care mărţişoarele, unele dintre ele în formă de păpuşele, vor fi descoperite de administraţiile din Brazilia, Columbia sau Venezuela. Dacă se vor gândi la ceva gen woodo ? Nu de alta, dar flacăra violet a triunghiului etnobotanic Hrebengiuc-Manolea-Geoană a cam făcut înconjurul mediatic al lumii. S-ar putea ca efectul mărţişorului napocal să lovească şi în SUA sau Franţa, două state cu mentalităţi deloc arhaice. Ca să nu mai amintesc de Italia, unde vrăjitoarele noastre au interdicţie. Şi-atunci, pentru a preîntâmpina orice efect misterios şi de necontrolat, nu mai bine trimitem ansamblul Mărţişorul în turneu prin oraşele înfrăţite ?

Graba cu care premierul Emil Boc a ordonat interzicerea comerţului cu droguri uşoare şi, mai ales, intenţia sa bruscă, au dat naştere la câteva speculaţii cel puţin interesante. Săptămâna trecută, presa, de exemplu, a constatat cu stupoare că şeful guvernului s-a trezit brusc din letargie, după aproape un an de zile de când ea prezintă consecinţele grave ale consumului de plante etnobotanice în România. Pare că ultimul tânăr decedat în Bucureşti, din cauză de consum de droguri legale, aşa-zisele droguri uşoare (în realitate acestea îţi fac varză creierul şi organele interne la fel ca drogurile uşoare), l-a determinat pe primul ministru şă-şi revizuiască atitudinea faţă de consumul acestor substanţe. Spun pare, pentru că, investigând cu atenţie fenomenul, jurnaliştii au observat că reacţia şefului din Palatul Victoria ar putea avea şi alte cauze. Una dintre acestea o reprezintă ultimele statistici europene în materie de consum de droguri legale. Aşa au aflat şi aleşii noştri ceea ce media semnalează de ceva timp. La noi, consumul de plante etnobotanice a ajuns fenomen de masă, principalii consumatori fiind tineri între 15 şi 25 de ani. Suntem, altfel spus, pe primul loc în Europa la consumul acestor substanţe. Deci şi la comercializarea lor. Însă partea asta cu comercializarea i-a cam bucurat pe guvernanţi, căci de aici beneficia şi bugetul extrem de sărac peste care stăpâneşte ministrul Vlădescu, şeful lui Gheorghe, cunoscut consumator de vise. Sigur, când le-a atras atenţia UE că situaţia e gravă, ai noştri ca brazii s-au conformat iar premierul a tunat, vineri, din toţii rărunchii: ,,Până miercuri să interziceţi consumul de plante etnobotanice !” După ce, iniţial, cel vizat, ministrul Sănătăţii, domnul Cseke Attila, de la UDMR, s-a pierdut cu firea, a înţeles, ulterior, că nu e vorba de Miercurea Ciuc şi s-a pus pe întocmit lista cu substanţele interzise. Cum-necum, OUG s-a votat lista s-a mărit şi toţi au răsuflat uşuraţi în faţa europenilor şi a opiniei publice. Dacă UE, probabil, se va fi mulţumit cu acţiunea guvernului de la Bucureşti, părinţii din România ar trebui să fie în continuare atenţi la activităţile şi comportamentul propriilor odrasle. Celebra listă a OUG-ului a fost făcută în grabă, de râd toţi consumatorii (de droguri, desigur), aşa că mai există portiţe de atac pentru reţelele de distribuţie a plantelor etnobotanice. În plus, părinţii trebuie să fie atenţi ca, nu cumva, copiii lor să treacă acum de la consumul de droguri uşoare la drogurile grele cocaină, ecstasy sau heroină. Căci marele rău creat în România în această perioadă a consumului de droguri uşoare este tocmai acesta: tinerii care se fereau de drogurile grele s-au familiarizat cu cele uşoare şi pot face oricând pasul la substanţe halucinogene mult mai tari. Altfel spus, dintr-o piaţă mică de consumatori de droguri, plaiurile noastre mioritice au ajuns să concureze ţări în care acest consum are tradiţie mult mai mare. Iar pentru cei care se ocupă de asemenea afaceri întâmplarea e una fericită. Gurile rele zic că PD-L nu ar fi străin de întâmplare şi că acesta este motivul real pentru care premierul Boc, preşedintele democrat-liberalilor, nu a pus mai demult piciorul în prag. Nu puţini sunt cei care au ajuns la această concluzie după ce şi-au amintit declaraţiile domnişoarei EBA, în prezent europarlamentar, privind legalizarea marijuanei sau legăturile mai largi pe care preşedintele ţării le are în familie, prin năşire, cu anumite personaje interlope gen Bercea Mondialu‘. Dacă la aceasta adăugăm faptul că, în timp ce comerţul cu plante halucinogene creştea vertiginos Agenţia Naţională Antidrog era pusă pe butuci (vezi declaraţiile gen. Pavel Abraham, fostul şef al ANA), începem şi noi să fim mai circumspecţi. Iar atunci când aflăm că, la Cluj-Napoca, de exemplu, puternic centru medical, nu există nici acum posibilitatea evidenţierii consumului de droguri uşoare (despre cei doi tineri care au murit în municipiu din cauza consumului de plante etnobotanice se ştie acest lucru doar de la cei din anturaj, nu şi din buletinul IML), începem să suflăm şi-n iaurt. E cel puţin ciudat felul în care statul român a permis consumul de droguri legale înainte de a-şi lua măsurile minime de a controla acest fenomen, deşi statisticile de profil indicau o posibilă explozie a consumului în rândul tinerilor. Aşa că, mai în glumă mai în serios, dacă tot vrea să-şi schimbe sigla, PD-L ar putea să se gândească nu doar la mere sau pere ci şi la frunza de salvie. Cu siguranţă consumatorii de vise vor vota la greu, iar partidul va deveni şi mai popular decât e. Că între timp materia cenuşie din România va fi pe cale de dispariţie, odată cu purtătorii ei, e însă o altă poveste.