Antena1 CLUJ – BLOG

În România zebra a devenit pericol public. Nu animalul cu această denumire, ci trecerile de pietoni. Locurile destinate traversării legale a carosabilului, ca să folosim un limbaj de specialitate. Acestea s-au transformat în ultimii ani în adevărate capcane pentru toţi cei aflaţi în trafic (doar) prin forţa propriului sistem locomotor. Tentativele de până acum ale poliţiei de a îmblânzi zebrele mioritice au eşuat lamentabil. O arată statisticile alarmante din domeniu. Evident pentru toată lumea, ceva nu funcţionează în strategia de combatere a acestui îngrijorător fenomen. Poate că s-a pus prea mult accent pe rolul de protecţie al conducătorului auto şi s-a trecut nejustificat în plan secund responsabilitatea pietonului (cu toate că în codul rutier au fost făcute câteva ajustări inteligente). Responsabilitate, până la urmă, faţă de propria-i viaţă. Ştiu că sună ciudat, dar, la ora actuală, din foarte multe cauze, cel care parcurge per pedes o zebră e principalul actor în relaţia cu traficul rutier şi, se pare, singurul capabil a se proteja. Pur şi simplu el nu se mai poate baza pe reacţia celor aflaţi la volan. Cine continuă să creadă azi, ca pe vremea lui Ceauşescu, că pe trecerea de pietoni eşti protejat de conducătorii auto, e un sinucigaş în devenire. Fie că aceştia se grăbesc mai mult decât e cazul şi devin neatenţi, consumă substanţe halucinogene sau alcool, ori pur şi simplu se lasă pradă gândurilor negre pentru ziua de mâine într-un moment deloc potrivit şi, nu în ultimul rând, sunt lipsiţi de experienţă în manevrarea unui bolid ce ascunde sub capotă o herghelie de cai putere, toate la un loc vin să marcheze incapacitatea a nenumăraţi conducători auto din România de a încetini înaintea unei treceri de pietoni, aşa cum prevede legislaţia şi de a acorda fireasca prioritate celor aflaţi pe zebră.

Asta atunci când indicatorul rutier are vizibilitate iar trecerea e marcată corespunzător. Căci, din păcate, din lipsă de pricepere, datorată atât poliţiei cât şi lucrătorilor din administraţia publică locală, numeroase zebre devin invizibile pentru participanţii la trafic. Fie că e zi, fie că e noapte. Sunt momente când reacţionezi doar pentru că ştii din experienţă că acolo e legală traversarea străzii. Sigur, uneori îţi mai intră soarele în ochi şi, dacă ai ghinionul să nici nu vezi ce se află dincolo de gardul viu crescut ca-n junglă, ai toate şansele să iei pe capotă o tânără mămă ieşită la plimbare cu copilul. La fel de adevărat însă e şi faptul că ai fi putut evita lejer acel moment dacă ai fi respectat legea care îţi interzisese de ceva vreme accesul la volan. O problemă de atenţie până la urmă şi aceasta. Citeşti liniştit data suspendării carnetului şi te conformezi. Chestie simplă în esenţă. Dar ce e simplu în România !

Dacă nu ar fi fost vorba de fostul prefect de Cluj, Călin Platon (în prezent inspector guvernamental) adică de o persoană publică, am toate îndoielile că în urma unui accident similar celui petrecut săptămâna trecută în zona restaurantului Sinaia, din cartierul Grigorescu, primăria ar mai fi luat măsurile adoptate la câteva zile după nefericita întâmplare în care şi-a pierdut viaţa un sugar şi a fost nenorocită o tânără familie. Sunt convins că nu se mai montau nici benzi de preavertizare şi nici nu se tundea vegetaţia devenită luxuriantă. Altfel spus, deşi sună ciudat (date fiind circumstanţele amintite), cel puţin dintr-un punct de vedere e bine că autorul accidentului a fost o persoană cunoscută. Graţie unei mediatizări superioare (unii ar spune excesive, dar nu sunt covins că au dreptate), zebra respectivă a fost ulterior semnalizată corespunzător şi există şanse mari ca accidentele să fie evitate în viitor. Dacă ar fi să citez unii colegi de breaslă, mai rămâne să fie rezolvată, totuşi, problema soarelui care, şi el, când coboară la apus, ar putea orbi conducătorii auto din zona amintită. Dar poate că, în timp, devine obligatorie utilizarea unor ochelari speciali, eventual heliomatici, capabili să dezvăluie şi data înscrisă pe dovada emisă de poliţie după suspendarea carnetului pentru exces de viteză. Asta ca să nu mai amintim că e posibil, totuşi, ca în viitorul apropiat, poliţia română să nu mai permită săptămâni de huzur rutier pentru cei care încalcă legea prin depăşirea cu mulţi zeci de kilometri a vitezei permise. Nu de alta, dar riscă să comită acte şi mai grave. Şi, până la urmă, îi protejează de ei înşişi. Şi pe pietoni, de asemenea.

Dar ce te faci când problema de la Sinaia, din Grigorescu, se repetă la câteva zile, deşi nu întocmai, în faţă la Metro. Adică afară din Cluj-Napoca. Dar nici în Floreşti. Sau poate că, totuşi, în Floreşti, dar oricum în faţa cunoscutului magazin cash & carry. Alte două persoane lovite pe zebră, alt accident cu victime. Din fericire, de această dată fără deces. Însă nefiind persoane publice nici unul dintre protagoniştii accidentului, mă îndoiesc profund că evenimentul va determina punerea în funcţiune a semafoarelor din faţa amintitului centru comercial. De altfel, s-a văzut asta şi din comunicarea poliţiei clujene. Nu a mai existat nici o tentativă de încetinire a transmiterii de informaţii către presă (legătura dintre semafor şi comunicare pare, la prima vedere, ilogică, însă doar la prima vedere).

În 1994, am asistat la un grav accident de circulaţie pe trecerea din pietoni din faţa fostului Hotel Biasini. O bătrânică a fost spulberată sub ochii mei de o conducătoare auto care nu a văzut indicatorul rutier ce semnala respectiva zebră. La o zi după accident angajaţii primăriei tunseseră deja copacul ce obtura vizibilitatea celor aflaţi la volan. De atunci au trecut 16 ani şi, din păcate, sistemul e acelaşi: trebuie să moară cineva pentru a fi luate măsurile fireşti, normale, legale, necesare sau cum vreţi să le mai spuneţi dumneavoastră. Şi-atunci te mai  miri că au înnebunit zebrele în România ? Au şi ele motivele lor.

Cât despre accidentele grave de circulaţie, în general, ajunse, la Cluj, la o teribilă normă de un mort/zi, continui să cred că, dincolo de erorile conducătorilor auto, rămâne, drept cauză majoră, problema infrastructurii necorespunzatoare pentru traficul auto al începutul mileniului trei din România. Dar şi asta tot o eroare umană este. A tuturor aleşilor noştri de după 1989 încoace.

Îmi cer scuze tuturor celor care în aceste zile toride, ale unei veri înfierbântate, au fost nevoiţi să facă turul ghişeelor umilinţei fiscale în calitate de beneficiari ai drepturilor de autor. Principalul vinovat, Guvernul Boc V, nu îşi va cere veci scuze. Aşa că o fac eu, dar nu în numele său, ci al jurnalistului. Căci, nu cred că mai reprezintă o noutate pentru nimeni: acţiunea actualilor guvernanţi e dedicată presei. Ei sunt cei vizaţi, iar restul utilizatorilor de DDA-uri sunt victime colaterale. Pentru a nu fi înţeles greşit gestul meu, precizez în mod expres că ziariştii nu au nici o vină în această tristă întâmplare. Rolul lor e să observe, să caute şi să denunţe derapajele instituţiilor statului sau ale politicienilor, să prezinte viaţa aşa cum e, dar şi cum ar putea fi dacă am avea conducători responsabili, dedicaţi şi competenţi. Că uneori presa mai sare calul din dorinţă de raiting ori din prea mult zel sau poate chiar pe bază de interese, e cât se poate de adevărat. România însă nu constituie o excepţie în acest sens. Faptul în sine e vizibil în orice stat democratic. Acolo unde nu există democraţie presa nu poate sări calul pentru simplul motiv că nu îl are. El aparţine puterii totalitare iar media devine doar un căţeluş de pluş  prezent pe biroul dictatorului din motive de propagandă.  Aşa că, în asentimentul dumneavoastră sper, e de preferat un câine de pază ce lătră şi muşcă uneori chiar şi aiurea sau prea strident. Asta în locul unuia împăiat, menit să decoreze vila unui a-toate -ştiutor conducător de ţară spre bucuria camarillei sale politice.

Sigur, se poate discuta îndelung pe tema utilizării drepturilor de autor. Faptul că presa beneficia legal de asemenea contracte constituia, fără doar şi poate, un avantaj faţă de alte domenii de activitate. Dar aş vrea să vă gândiţi serios şi la condiţia presei din România. În afară de mass media centrală, beneficiară a unei pieţe naţionale atât pe linia comercializării  produsului cât şi a încasărilor din publicitate, restul instituţiilor de presă se zbat din greu pentru a exista. Iar de când a intervenit criza şi boicotul politic asupra publicităţii instituţiilor statului, presa locală e la un pas de colaps. Pentru ea contractele cu drepturi de autor reprezintă o necesitate. Sau, mă rog, erau, căci în condiţiile actuale, nu sunt sigur că acestea mai pot fi o soluţie. Văduvită de existenţa unor pieţe locale sau măcar regionale de publicitate, în contextul acaparării de către Bucureşti a tot ceea ce înseamnă marea publicitate (o consecinţă directă a centralismului exacerbat, moştenit din perioada comunistă de către societatea noastră, perpetuat de către toate forţele politice perindate în fruntea ţării din decembrie 1989 încoace), publicaţiile, radiourile ori televiziunile din provincie, cum ar spune un locuitor al capitalei, se văd nevoite să respire greu din punct de vedere financiar. Şi asta nu de ieri de azi. Consecinţa unei atari situaţii se vede cu ochiul liber: manelizarea, prin intermediul miticismului, a întregii ţări. De la produse media gen Bianca lui Bote şi Monica lui Iri, încheind cu promovarea unor talente de talia lui Vali Vijelie sau Florin Salam, totul este o manea (Vă mai amintiţi de imnul României interpretat pe ritmuri de manea cu prilejul autosărbătoririi, iniţiată anual, de către un cunoscut post TV, chiar de Ziua Naţională a României ?! ). Valorile, principiile şi adevărul nu se mai regăsesc, de multe ori, nici măcar de formă în produsele media din presa centrală, iar obişnuirea publicului cu astfel de ”opere” jurnalistice, ani şi ani de-a rândul, în numele raiting-ului/tirajului aducător de profit, au lăsat urme grele în rândul consumatorilor, lăsând impresia falsă că aşa e normal să fie. O fi la Bucureşti, dar nu ar trebui să fie şi în restul ţării. În special în Ardeal, dar nu numai. Însă asta e deja o altă discuţie.

Între a fi cu toţii manelişti şi a mai avea măcar o urmă de civilizaţie europeană (maneaua, o ştim cu toţii, provine de acolo de unde au venit şi peşcheşul şi sugiucul, adică din Orient, de la ’stanbul şi Fanar), Puterea portocalie a ales maneaua. Războiul cu mogulii, al preşedintelui Traian Băsescu, idee cu care a şi câştigat, de altfel, ultima sa campanie electorală  (eu cred că alta nici nu va mai prinde) s-a transformat imediat după intrarea în noul mandat într-un război cu toată presa  (mai puţin posturile şi ziarele pe care le finanţează mascat şi pe care vă las pe domniile voastre să le numiţi), preluat fiind şi de cabinetul Boc şi, implicit, de PD-L. Ceea ce nu realizează toţi aceşti domni este că maneaua din interiorul ţării răsună tot mai strident în politica internaţională din capitalele UE, din SUA până în Australia sau Insulele Capului Verde. Nu mă refer, desigur, la răcnetele guturale ale lui Adi Minune ori Sorinel Puştiu, ci la prestaţiile politico-administrative ale reprezentanţilor statului, în frunte cu preşedintele, mare amator de distracţii la Cireşica urmate de contre la colţul străzii cu foştii alegători. Ei bine, pentru acestea, actualul locatar de la Cotroceni şi adepţii săi pot primi şi ei drepturi de autor. Mă gândesc însă că şi acestea ar trebui impozitate. Şi nu oricum. Nu de alta, dar maneaua lor costă scump şi ţara şi poporul.

La noi, când plouă, de se fac păraiele cât râurile, oamenii sunt luaţi de ape cu tot cu case. Când ne loveşte arşiţa, ni se aprind maternităţile. Sigur, la alţii ard pădurile, apele fac ravagii, dar nu la fel de mari ca în România. O fi ceva cu ţara asta, cu plaiurile mioritice şi gura lor de rai ? Sau e vorba de o administraţie coruptă şi, implicit, neperformantă. Mai degrabă înclinaţi înspre a doua variantă, nu-i aşa ? Aceasta şi este varianta corectă. O ştie toată lumea. Şi noi şi Uniunea Europeană. Dar degeaba.

În loc să presteze administrativ ca europenii, ai noştri aleşi preferă varianta balcanică. Profitabilă imediat pentru ei şi dezastruoasă pentru cetăţeni. Cu gheşeftul şi peşcheşul, cei aflaţi la putere s-au obişnuit imediat după răsturnarea şi executarea lui Ceauşescu. Le era în sânge, veţi spune dumneavoastră consultând istoria Bucureştilor şi cred că, din nou, nu vă înşelaţi. Ba, cu timpul, în cei aproape 21 de ani parcurşi din Decembrie ’89 încoace, cei aflaţi la putere au perfecţionat furtul cu legea-n mână de am rămas goi ca nişte noi născuţi şi cu şanse de supravieţuire cam ca în Maternitatea Giuleşti. Nimeni nu îi trage la răspundere, ei fac legile, tot ei le votează şi numesc organele de control. Ei sunt un fel de dumnezei. La care, noi, chiar dacă nu ne închinăm, suntem obligaţi să îi suportăm indiferent ce fac. Toate mendrele lor perverse, adică furtul, incompetenţa, nesimţirea şi, mai nou, cinismul sălbatic. Asta cică e democraţie. Păi, băi fraţilor, de-aia unora li s-a făcut din nou de comunism ! Că măcar ăia îţi dădeau un loc de muncă şi-un acoperiş de-asupra capului. La ce îţi foloseşte democraţia şi libertatea dacă nu poţi trăi şi orice ai vota tot rău iese ? Sau poate că ar trebui să devenim toţi căpşunari şi să dipărem din zonă, să lăsăm ţara liberă pentru alţii ?! O fi şi ăsta vreun plan de criză, mai ştii ?

În plină criză economico-financiară, mult mai dură pentru România decât pentru restul ţărilor, din motivele anterior menţionate (pe lângă neajunsurile crizei vin şi minusurile lăsate de corupţia sistemului politic, la care se adaugă crasa incompetenţă), actualii noştri conducători s-au apucat de reformă. Aşa maschează ei neputinţa de a găsi soluţii reale de redresare economică. Tăierile de salarii nu au apucat încă să-şi facă efectul pe de-antregul, dar primii muguri ai răului au apărut deja. Nu ştiu nici cât a lispit asistenta responsabilă cu supravegherea bebeluşilor arşi din Maternitatea Giuleşti, nici dacă ea se afla la o naştere, adică nu tăia frunză la câini în timpul programului. Dacă ar fi fost mai multe asistente, şansele ca tragedia să se producă s-ar fi diminuat simţitor. Dar, după cum ştiţi, guvernanţii fac reformă şi trebuie să taie din personal şi acolo de unde nu e cazul. Că e criză. Şi, în consecinţă, noi suportăm tot. De musai, că aşa vrea puterea portocalie. Va începe şcoala şi se vor produce alte drame pe terenurile de sport, în sălie de clasă sau în preajma liceelor. Profesorii numai de educaţie nu au chef acum, într-o ţară în care sunt umiliţi de ani de zile de politicienii aflaţi la putere, iar lunar se uită lung în portofel atunci când trebuie să-şi achite gazul, curentul sau ratele la bănci.

Faptul că guvernanţii noştri sunt incapabili să gândescă o strategie viabilă menită să relanseze economia românească e determinant. Dacă ar fi fost în stare de o aşa întâmplare nu s-ar mai fi produs reforma cu tăierile ei tembele de salarii, reduceri nejustificate de personal şi creşterea TVA. Astfel că, pentru puterea portocalie ieşirea din criză coincide cu decimarea poporului român (dacă vi se par vorbe mari, aşteptaţi până la primăvară). Încăpăţânarea cu care ţin de putere în acest context mă duce însă cu gândul şi la oareşce gânduri necurate ale mai marilor noştri. Prea e uriaş cinismul lor şi lipsa de înţelegere a greutăţilor cetăţeanului obişnuit.

Şi-atunci, stai şi te întrebi la nesfârşit ce e de făcut şi, mai ales, unde vom ajunge ? Cât de rău va fi ? Că e clar, guvernanţii împreună cu tătucul lor de la Cotroceni nu ştiu altă piesă decât aia cu tăierile şi împrumuturile la FMI. Pe care, din păcate, nu Videanu, Berceanu sau EBA le plătesc, ci tot noi, cei care suportăm diminuările de salarii, pierderea serviciului sau scumpurile în lanţ determinate de creşterea TVA la 24 de procente.

O parte din aceste lucruri le simt şi guvernanţii. Nu toţi, doar o parte dintre ei. Dovadă că actualul ministru al sănătăţii, Cseke Attila, s-a gândit, totuşi, la demisie. Altfel nu ne-ar fi povestit el sfătos despre diferenţa dintre gândire şi acţiune. Ce l-a întors din drum sau cât de puternic a fost gândul ăsta nu mai ştiu şi mi-e imposibil să cuantific. L-o fi oprit partidul. Pardon, uniunea culturală. Sau pur şi simplu n-a avut suficientă voinţă. Căci voinţa este cea care face legătura între gând şi faptă. Dacă ar fi acţionat, Cseke ar fi produs o mică revoluţie în politica românească postdecembristă. Ar fi fost, la o altă scară, desigur, un Che Guevara, aşa rămâne doar Cse Kevara.

Cea mai mare realizare a natiunii române este, fără niciun dubiu, statul naţional unitar. Măreţei înfăptuiri i se subsumează atât “mica unire” (1859), cum îi spun unii istorici, aceea dintre Moldova şi Ţara Românească, sub comanda lui Alexandru Ioan Cuza, cât şi, la scurt timp, obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman (1877). După acestea, ca o încununare firească a eforturilor naţiei, în 1918 a venit şi timpul marii unirii, eveniment prefaţat, în urmă cu 300 de ani, de către unirea principatelor române sub unicul sceptru al lui Mihai Viteazul (1600). Sigur, nu trebuie trecute cu vederea nici victoriile împotriva otomanilor, unele dintre ele pe cât de surprinzătoare pe atât de răsunătoare în epocă. Toate au fost obţinute sub conducerea unor domnitori drepţi, viteji şi înţelepţi, cum au fost Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş şi alţii, ale căror izbânzi, la timpul lor, au contribuit decisiv la stoparea musulmanilor în încercarea de a obţine controlul asupra Europei (în acest sens, îmi amintesc importanţa pe care Mircea Eliade o conferea amintitelor victorii ale domnitorilor români, considerate de către el determinante în a zădărnici unirea forţelor Imperiului Otoman din Estul Europei cu musulmanii din Sud-Vestul Bătrânului Continent, mă refer, desigur, la califatele din Sudul Spaniei ajunse, la un moment dat, să controleze teritorii până la Marsilia) şi de a impune o altă religie decât creştinismul. Puse laolaltă, toate acestea au dat sens existenţei poporului român, cel care, astăzi, pare să-şi fi pierdut complet busola. Atât el cât, mai ales, conducătorii săi.

În urmă cu trei săptămâni remarcam un fapt pe cât de ciudat pe atât de îngrijorător: reprezentanţii statului român nu iau niciun fel de atitudine la declaraţiile liderilor guvernului de la Budapesta privind susţinerea autonomiei teritoriale a aşa zisului Ţinut Secuiesc. Declaraţii făcute la mijlocul lunii iunie. Până la urmă, zilele trecute a  venit, totuşi, şi reacţia aleşilor noştri. La fel de stranie ca şi tăcerea de până atunci. Hăhăiala penibilă a preşedintelui Traian Băsescu alături de episcopul Laszlo Tokes (cel care îi îndemnase pe etnicii maghiari să iasă în stradă pentru obţinerea autonomiei teritoriale) şi premierul ungar Viktor Orban (cel care confirmase sprijinul guvernului de la Budapesta faţă de autonomia aşa zisului Ţinut Secuiesc, anunţat prima oară de către vicepremierul Semjen Zsolt, tot pe teritoriul României) vă este deja cunoscută şi nu are rost să mai insist asupra ei, chiar dacă am constatat că există analişti capabili să laude strategia diplomatică a actualului locatar de la Cotroceni. Cică aşa le-a arătat acesta reprezentanţilor UE şi staff-ului PPE (Partidul Popular European) cât de european e el faţă de oficialii maghiari. De parcă ăia nu ar fi ştiut până acum nici cine e Laszlo Tokes, pe care l-au făcut recent vicepreşedinte al Parlamentului European (inclusiv cu voturile europarlamentarilor români de la PD-L), sau Viktor Orban şi nici ce obiective urmăresc ei în politică.

Tuturor le scapă, sau poate nu vor să atingă subiectul, cuplul de forţe din vecinătatea Transilvaniei şi însemnătatea acţiunilor sale. Mă refer, pe de o parte, la Republica Moldova cu dorinţa sa recentă de a se apropia firesc de România şi, implicit, de Uniunea Europeană, respectiv Ungaria, cu năzuinţa sa explicită de a strânge într-o unică naţiune toţi maghiarii răspândiţi prin Bazinul Carpatic, autonomia teritorială a aşa zisului Ţinut Secuiesc fiind doar un pas din acest plan. Sigur, cuplul respectiv e format din Ungaria şi Rusia, două ţări care nu o dată şi-au dat mâna pentru a rezolva interese comune (în acest sens, vă reamintesc implicarea serviciilor secrete din aceste două ţări în ceea ce noi numim Revoluţia Română din Decembrie 1989). Disensiunile evidente dintre Moscova şi Chişinău au devenit de curând prilej de anecdotă (vezi războiul vinului: ruşii au ajuns să refuze comerţul cu produsele podgoriilor moldoveneşti chiar dacă e de notorietate apetitul protipendadei moscovite faţă de acestea şi, implicit, calitatea lor deosebită), aşa cum Ungaria, de exemplu, are interzis în politica internă a Slovaciei, stat care nu tolerează tendinţele expansioniste ale guvernului de la Budapesta. Cu toate astea, în presa europeană cea mai terfelită a fost şi este, surpriză, … România, atacată dur, printr-o serie de articole, parte a unei campanii de presă bine orchestrată, la care Bucureştiul a aplicat aceeaşi politică a struţului manifestă şi în faţa pretenţiilor autonomiste ale etnicilor maghiari puternic susţinuţi de Budapesta.

Cum în politica externă şi diplomaţie orice acţiune are implicaţii pe mai multe planuri, tot aşa, în poziţia de forţă a guvernului Orban putem vedea, pe de o parte, intenţia de a da sens şi speranţă, într-o perioadă dificilă financiar-economic, atât cetăţenilor Ungariei cât şi etnicilor maghiari din ţările vecine, iar pe de altă parte, prin aceste presiuni el poate avea o nouă monedă de schimb în relaţiile sale cu statele puternice ale Europei. Mă refer aici în special la Germania şi Franţa, ţări care au şi ele minorităţi cu însemnat potenţial autonomist (turcii în ţara lui Goethe şi arabii în patria lui Moliere). Chiar şi relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional ar putea intra la acest capitol.

Altfel spus, prin intermediul susţinerii făţişe a acţiunilor autonomiste, Ungaria joacă tare într-o perioadă tulbure a Europei şi a întregii lumi. Spre deosebire de Budapesta însă, Bucureştiul e pierdut în lupte interne sterile şi incapabil de strategii eficiente, fie că e vorba de domeniul socio-economico-financiar, fie de cel politic. La cât de prost se mişcă şi gândesc actualii noştri conducători îmi pun problema dacă sunt impotenţi din naştere ori fac jocurile altor forţe politice sau economice.

Ciudată întâmplare, zău aşa. Nu ştiu cum se face, cum se brodeşte că, fix în zilele în care mai marii oraşului înfiinţează comisii şi semnează protocoale de colaborare visând la statutul de Capitală Culturală Europeană, gunoaiele clujenilor trebuie transportate taman la Huedin sau aiurea, după ce depozitul de la Pata Rât s-a închis pe vecie. Şi, ca un făcut, groapa de gunoi de la Huedin se aprinde şi ea, cam ca Pata Râtul nostru în urmă cu vreo 7-8 ani, în vremurile sale de glorie, atunci când fumul mizeriilor napocale dădea ora exactă pe aeroportul devenit acum internaţional. O fi vreun semn că nu prea suntem europeni din punctul ăsta de vedere ? Adică al mediului. Şi, desigur, al administraţiei. Că doar ea ar trebui să se ocupe de problema asta. Se prea poate, dar lasă că suntem tari la cultură.

Suntem poeţi din naştere, ca tot românul. Ce ne mai trebuie infrastructură şi alte de-astea ? Ce dacă n-avem o sală pentru concerte, avem o filarmonică renumită şi e suficient ca să luăm faţă europenilor. Avem teatru şi operă de calitate recunoscută, dar, e adevărat, mai e ceva de lucru prin interiorul monumentalei clădiri ce găzduieşte cu generozitate ambele muze. Avem construcţii deosebite ca arhitectură şi, mai ales, istorie. Europeană, desigur. Ce dacă unele dintre ele stau să cadă. Arată suprarealist, sunt vestigii în devenire. De fapt, prin centru e plin de semne ale trecutului. Din toate epocile: romană, austro-ungară, ceauşistă, funariotă sau bociată. Un clivaj unic pe vechiul continent. În lume chiar. Şi, toate astea, într-un oraş cu o istorie multimilenară şi multiculturală.

Păi eu zic că nici nu mai are rost să se ţină concursul ăsta pentru alegerea Capitalei Culturale a  Europei. Se cheltuie banii degeaba şi e păcat, că e criză financiară. Oraşul nostru e singurul care merită cu adevărat să câştige. Cum de ce ? Ia gândiţi-vă mai bine. Adică a reuşit el Sibiul în cursa asta şi nu răzbim noi, ditamai capitala Ardealului ? Ar fi o blasfemie. Adică ce zic eu ar fi. E o blasfemie numai să gândeşti altfel. Şi dacă tot o să câştigăm şi o să fim capitală culturală europeană şi o să atragem mulţi turişti străini, şi nu de orişicare fel ci d’ăia cu ştaif, de-o să ne meargă buhul în tătă lumea, atunci merită să punem şi de-o strategie de dezvoltare pe 10 ani. Alta decât aia făcută de Emil Boc. Că el acum e premier şi are multe pe cap. Şi vin alegerile, iar profeţii mayaşilor ne spun că 2012 va fi un an de pomină în Univers iar cine nu se schimbă dispare. Şi-atunci trebuie să ne schimbăm. Prin cultură. Şi de unde ar putea pleca schimbarea dacă nu de-aici, din inima Transilvaniei, ţinutul pelasgilor şi al Mioriţei ? Iar dacă tot o să fim Capitala Culturală a Europei atunci merită să avem şi o nouă strategie de dezvoltare durabilă prin cultură. Căci fără cultură, e clar, nimic nu e. Nici măcar economie. Nu vedeţi ce se întâmplă în lumea asta decăzută care aleargă doar după bani şi profit. Doar cultura ne mai poate salva. Şi spiritul, desigur, dar ăla deja e pasul doi.

Şi, credeţi-mă, toate astea sunt pe bune. Ne-o spune chiar actualul primar care ne avertizează că nu este doar ,,un joc de imagine’’. Şi după asta, dacă tot mai aveţi dubii, vă reamintesc că în curând vom avea şi un nou stadion la standarde europene. Păi el să nu facă parte din strategie (stadionul, desigur) ? Vorba lui Sorin Apostu, ,,Cluj-Napoca este un oraş care aşteaptă soluţii, şi nu vorbe’’.