Cea mai mare realizare a natiunii române este, fără niciun dubiu, statul naţional unitar. Măreţei înfăptuiri i se subsumează atât “mica unire” (1859), cum îi spun unii istorici, aceea dintre Moldova şi Ţara Românească, sub comanda lui Alexandru Ioan Cuza, cât şi, la scurt timp, obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman (1877). După acestea, ca o încununare firească a eforturilor naţiei, în 1918 a venit şi timpul marii unirii, eveniment prefaţat, în urmă cu 300 de ani, de către unirea principatelor române sub unicul sceptru al lui Mihai Viteazul (1600). Sigur, nu trebuie trecute cu vederea nici victoriile împotriva otomanilor, unele dintre ele pe cât de surprinzătoare pe atât de răsunătoare în epocă. Toate au fost obţinute sub conducerea unor domnitori drepţi, viteji şi înţelepţi, cum au fost Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş şi alţii, ale căror izbânzi, la timpul lor, au contribuit decisiv la stoparea musulmanilor în încercarea de a obţine controlul asupra Europei (în acest sens, îmi amintesc importanţa pe care Mircea Eliade o conferea amintitelor victorii ale domnitorilor români, considerate de către el determinante în a zădărnici unirea forţelor Imperiului Otoman din Estul Europei cu musulmanii din Sud-Vestul Bătrânului Continent, mă refer, desigur, la califatele din Sudul Spaniei ajunse, la un moment dat, să controleze teritorii până la Marsilia) şi de a impune o altă religie decât creştinismul. Puse laolaltă, toate acestea au dat sens existenţei poporului român, cel care, astăzi, pare să-şi fi pierdut complet busola. Atât el cât, mai ales, conducătorii săi.

În urmă cu trei săptămâni remarcam un fapt pe cât de ciudat pe atât de îngrijorător: reprezentanţii statului român nu iau niciun fel de atitudine la declaraţiile liderilor guvernului de la Budapesta privind susţinerea autonomiei teritoriale a aşa zisului Ţinut Secuiesc. Declaraţii făcute la mijlocul lunii iunie. Până la urmă, zilele trecute a  venit, totuşi, şi reacţia aleşilor noştri. La fel de stranie ca şi tăcerea de până atunci. Hăhăiala penibilă a preşedintelui Traian Băsescu alături de episcopul Laszlo Tokes (cel care îi îndemnase pe etnicii maghiari să iasă în stradă pentru obţinerea autonomiei teritoriale) şi premierul ungar Viktor Orban (cel care confirmase sprijinul guvernului de la Budapesta faţă de autonomia aşa zisului Ţinut Secuiesc, anunţat prima oară de către vicepremierul Semjen Zsolt, tot pe teritoriul României) vă este deja cunoscută şi nu are rost să mai insist asupra ei, chiar dacă am constatat că există analişti capabili să laude strategia diplomatică a actualului locatar de la Cotroceni. Cică aşa le-a arătat acesta reprezentanţilor UE şi staff-ului PPE (Partidul Popular European) cât de european e el faţă de oficialii maghiari. De parcă ăia nu ar fi ştiut până acum nici cine e Laszlo Tokes, pe care l-au făcut recent vicepreşedinte al Parlamentului European (inclusiv cu voturile europarlamentarilor români de la PD-L), sau Viktor Orban şi nici ce obiective urmăresc ei în politică.

Tuturor le scapă, sau poate nu vor să atingă subiectul, cuplul de forţe din vecinătatea Transilvaniei şi însemnătatea acţiunilor sale. Mă refer, pe de o parte, la Republica Moldova cu dorinţa sa recentă de a se apropia firesc de România şi, implicit, de Uniunea Europeană, respectiv Ungaria, cu năzuinţa sa explicită de a strânge într-o unică naţiune toţi maghiarii răspândiţi prin Bazinul Carpatic, autonomia teritorială a aşa zisului Ţinut Secuiesc fiind doar un pas din acest plan. Sigur, cuplul respectiv e format din Ungaria şi Rusia, două ţări care nu o dată şi-au dat mâna pentru a rezolva interese comune (în acest sens, vă reamintesc implicarea serviciilor secrete din aceste două ţări în ceea ce noi numim Revoluţia Română din Decembrie 1989). Disensiunile evidente dintre Moscova şi Chişinău au devenit de curând prilej de anecdotă (vezi războiul vinului: ruşii au ajuns să refuze comerţul cu produsele podgoriilor moldoveneşti chiar dacă e de notorietate apetitul protipendadei moscovite faţă de acestea şi, implicit, calitatea lor deosebită), aşa cum Ungaria, de exemplu, are interzis în politica internă a Slovaciei, stat care nu tolerează tendinţele expansioniste ale guvernului de la Budapesta. Cu toate astea, în presa europeană cea mai terfelită a fost şi este, surpriză, … România, atacată dur, printr-o serie de articole, parte a unei campanii de presă bine orchestrată, la care Bucureştiul a aplicat aceeaşi politică a struţului manifestă şi în faţa pretenţiilor autonomiste ale etnicilor maghiari puternic susţinuţi de Budapesta.

Cum în politica externă şi diplomaţie orice acţiune are implicaţii pe mai multe planuri, tot aşa, în poziţia de forţă a guvernului Orban putem vedea, pe de o parte, intenţia de a da sens şi speranţă, într-o perioadă dificilă financiar-economic, atât cetăţenilor Ungariei cât şi etnicilor maghiari din ţările vecine, iar pe de altă parte, prin aceste presiuni el poate avea o nouă monedă de schimb în relaţiile sale cu statele puternice ale Europei. Mă refer aici în special la Germania şi Franţa, ţări care au şi ele minorităţi cu însemnat potenţial autonomist (turcii în ţara lui Goethe şi arabii în patria lui Moliere). Chiar şi relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional ar putea intra la acest capitol.

Altfel spus, prin intermediul susţinerii făţişe a acţiunilor autonomiste, Ungaria joacă tare într-o perioadă tulbure a Europei şi a întregii lumi. Spre deosebire de Budapesta însă, Bucureştiul e pierdut în lupte interne sterile şi incapabil de strategii eficiente, fie că e vorba de domeniul socio-economico-financiar, fie de cel politic. La cât de prost se mişcă şi gândesc actualii noştri conducători îmi pun problema dacă sunt impotenţi din naştere ori fac jocurile altor forţe politice sau economice.