Antena1 CLUJ – BLOG

Că haosul e în creştere în guvernul Boc IV iar miniştrii vorbesc altă limbă decât premierul, nu mă miră deloc. În spatele lor e păpuşarul şef de la Cotroceni. Că acesta începe, uşor-uşor, să se dezică de executivul creat cu propria-i mână, nu mă surprinde defel. E caracteristic actualului preşedinte. Dar când văd că brusc, din te miri ce (fie ea cota unică sau intrarea la guvernare), îşi sar în cap liderii partidelor din opoziţie, ei bine, asta mă cam pune pe gânduri. Pe ce se ceartă aceştia până la urmă ? Pe pielea ursului din pădure ? Sau, cumva, de la căldura verii ? Exclus, pentru că domnii respectivi beneficiază de aer condiţionat la fiecare pas şi, în plus, nu au ca pasiune vânătoarea (de urşi). Ori le-o fi pus cineva vreo substanţă psihotropă în alimente ? Nu ştiu, sunt posibile multe astfel de scenarii, însă, cu certitudine o cauză există şi pentru această ciudată întâmplare politică.

Sigur că mult mai simplu e să iei de bună informaţia conform căreia între Traian Băsescu şi Victor Ponta, preşedintele PSD, ar exista o conexiune. Legătura au făcut-o imediat liberalii, prin chiar gura liderului lor, Crin Antonescu. Sunt şanse mari să existe un sâmbure de adevăr într-o asemenea ipoteză, dar mi-e greu să cred că social-demcraţii din teritoriu ar mai suporta o nouă păcăleală marca Traian Băsescu. De aceea, mai degrabă cred că ambele formaţiuni componente ale opoziţiei au căzut într-o capcană întinsă de locatarul de la Cotroceni. A fost suficient ca acesta să lanseze, prin canalele sale de comunicare cu PSD şi PNL, mici aluzii referitoare la o posibilă colaborare cu social-democraţii, prin intermediul lui Victor Ponta, pe care, ulterior, l-ar susţine să devină preşedintele României, că dihonia a şi intrat între foştii camarazi politici de la ultimele alegeri prezidenţiale. Aşa se face că, peste noapte, acestora le-au apărut în faţă doar elementele ce-i despart.

Maestru în astfel de şmenozeli politice întâiul cîrmaci al ţării are toate şansele să mai dezamorseze o situaţie dificilă pentru el. Căci, dacă în toamnă-iarnă românii, supăraţi pe imposibila lor viaţă, vor mătura pe jos cu Boc şi cabinetul său de incompetenţi, următorul la rând va fi, fără îndoială, însuşi preşedintele. Şi, de astă dată, la un foarte probabil referendum organizat de PSD şi PNL (ajunşi la guvernare fie graţie furiei populare fie prin alegeri anticipate), preşedintele, cu siguranţă, nu va mai trece testul unui nou referendum de demitere a sa. Traian Băsescu ştie acest lucru, motiv pentru care a şi acţionat, punându-i cap în cap pe social-democraţi cu liberalii. Şi nici nu era greu cu un novice în ale şmenozelii politice cum este ,,Victoraş tată”, vorba lui Ioan Rus, liderul grupului de la Cluj, o entitate ce există doar când vrea ea dar reuşeşte să fie în preajma mişcărilor tectonice din politica românească a ultimilor ani.

Dincolo de şmenozeală însă, rămâne fără drept de tăgadă tendinţa politicienilor români de se sfâşia între ei chiar şi atunci când ţara zace fără suflare pe fundul prăpăstiei iar poporul e lipsit de orice speranţă.

Unde eşti tu Johannise să-i pui  din nou alături ?

Unul dintre mesajele electorale de succes ale lui Traian Băsescu, atunci când a câştigat primul său mandat prezidenţial, a fost, fără îndoială, cel cu ţepele din Piaţa Victoriei. E adevărat, el a rămas cu Victoria, iar electoratul cu piaţa. Şi asta din ce în ce mai scumpă. Ba mai mult, rând pe rând, opozanţii săi, că s-au numit Adrian Năstase ori Dinu Patriciu, au trecut pe la mititica. Asta pentru a ilustra cât de cât povestea cu ţepele. La finalul primului mandat aceasta însă  era aşa de fumată încât Întâiul Navigant al ţării a trebuit să inventeze un alt scenariu de profil. Da, aţi ghicit, este vorba despre lupta sa cu Parlamentul bicameral. ,,De ce le e frică nu scapă’’, ne-a spus Băsescu la finalul toamnei trecute. Şi n-am scăpat. Noi, nu ei, că Parlamentul are bien merci, aceleaşi două camere. Şi e chiar foarte bine că şi le-a păstrat. Necazul însă e că primul om din stat a minţit şi păcălit ca la uşa cortului, astfel că electoratul s-a trezit în plin coşmar.

Dintr-o dată a venit criza, care ne cam ocolea sau, mă rog, nu ne afecta profund. Cel puţin aşa ne spuneau, în campanie actualii guvernanţi, în frunte cu preşedintele lor. Susţinuţi, dacă bine mi-aduc aminte, de marele luptător întru propăşirea valutară a leului, veşnicul guvernator de bancă naţională în România, Mugur Isărescu. Dar brusc, după câteva luni, într-o noapte, criza a lovit crunt plaiurile mioritice. Ne-am îndatorat la FMI, deşi, iniţial, întâiul cârmaci ne liniştise că nu e nevoie şi nici nu ar fi fost bine. Sigur, în noaptea respectivă a uitat rapid declaraţiile făcute pe această temă, ca în atâtea alte dăţi (cazul demisiei, de exemplu), aşa că am luat o căruţă de bani de la Fondul Monetar. Şi, de unde salariile şi pensiile nu erau în pericol, au devenit nesustenabile din partea unei economii lovite dintr-o dată de criza mondială. Economia ca economia, dar guvernul, acelaşi ca dinaintea alegerilor (uşor coafat cei drept, cu blonde şi alţi băgători în seamă ai marelui comandor de la Cotroceni), pur şi simplu nu vedea alte soluţii decât tăierea pensiilor şi salariilor bugetarilor, a ajutorului de şomaj, indemnizaţiei de creştere a copilului etc. Orb şi şchiop, cabinetul Boc IV a fost oprit doar de Curtea Constituţională în încercarea sa de a lua dreptul la viaţă pensionarilor.

Dar toate acestea le ştiţi foarte bine căci le-am trăit cu toţii de curând. Alta e problema pe care doresc să o supun atenţiei domniilor voastre. Din tăieri în tăieri, din ţepe în ţepe, actualii noştri conducători sunt gata să amaneteze nu doar viitorul ţării şi să condamne la moarte, prin nepriceperea lor, milioane de români, ei dau semne că se pregătesc să renunţe la o parte din teritoriul ţării. E vorba de aşa numitul Ţinut Secuiesc. Veţi spune, probabil, că exagerez, că suntem în Uniunea Europeană, în NATO  şi că graniţele nu se mai modifică. Cunosc povestea. Dar e o simplă snoavă. A la Traian Băsescu. După ce le-a promis românilor că etnicii maghiari din judeţele Harghita şi Covasna vor avea tot atâta autonomie cât locuitorii din Caracal, Turnu Severin sau Călăraşi, preşedintele tace mâlc atunci când oficiali de prim rang ai guvernului de la Budapesta afirmă răspicat că vor susţine autonomia teritorială a ceea ce ei numesc Ţinutul Secuiesc, modelul de bază fiind Tirolul de Sud. Asta s-a întâmplat în urmă cu aproape trei săptămâni, mai precis în 18 iulie, la Sfântu Gheorghe, atunci când Semjen Zsolt, vicepremierul ungar, a vizitat România. De atunci, nici un oficial de la Bucureşti nu a comentat aceste grave afirmaţii. Motiv pentru care ele au fost reitarate, la începutul săptămânii, de această dată de către preşedintele Consiliului Naţional Seuiesc, Isak Balasz, conducătorul unei delegaţii revenite de la Budapesta, acolo unde angajamentul a fost reînnoit. Şi acum, ai noştri ca brazii, de la Bucureşti, tac mâlc. Tace preşedintele, tace şi premierul. Unele guri rele zic că ei lucrează, între două diguri de sinistrare, la un plan de regionalizare, capabil să dea autonomie tuturor românilor, deci şi etnicilor maghiari din judeţele Harghita şi Covasna. Aşa cum a promis acestui electorat Traian Băsescu. Ceea ce, nu-i aşa, pentru cetăţenii români, în special cei din Ardeal, ar fi ţeapa ţepelor. Şi asta cu un cosaş ardelean pe post de prim ministru. Ce repede şi simplu ar tăia el din trupul ţării ! Că doar ştie şi de unde şi cui să dea atât cât şi otava.

P.S. Celor care vor sări imediat să spună că bat câmpii, le recomand să studieze declaraţiile liderilor PD-L din ultimele două luni. Vor observa că naţionalişti precum deputaţii Petru Călian şi Daniel Buda, de la Cluj-Napoca, au început să fie mai moderaţi ca Marko Bela. După care au urmat voturile eurodeputaţilor democrat-liberali întru înscăunarea lui Laszlo Tokes ca viepreşedinte al Parlamentului European. Or, se ştie, acesta este unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc şi nu numai.

Ca tot românul, clujeanul e şi el conectat la avalanşa de nenorociri cu care se confruntă societatea românească de câteva luni încoace. Că e vorba de tăieri de salarii, concedieri masive, creşterea bruscă a TVA (cu 5 procente, fapt unic în Europa) sau inundaţii catastrofale, toate acestea şi cele ce va să vină, alcătuiesc împreună un tablou sumbru pentru viitorul imediat al cetăţeanului de rând. Fie că trăiesc direct sau indirect aceste nefericite întâmplări, locuitorii capitalei Ardealului se frământă, îşi fac griji şi caută soluţii pentru depăşirea situaţiei. Pentru unii există soluţii la îndemână, pentru alţii nu, iar în acest ultim caz întrezărirea unei ieşiri salvatoare devine sinonimă cu depresia. Fiecare se gândeşte la propria-i cămaşă, la familia sa şi scapă din vedere amănunte care, altfel, cu siguranţă i-ar trezi interesul şi l-ar îndemna la reflecţie. Bunăoară, în timp ce Moldova e sub ape şi îşi plânge morţii, devine insignifiantă o ştire privind o alunecare de teren undeva pe strada Donath, către capătul ei. Cine dracu i-a pus să construiască în deal, vor fi spus, totuşi, cei ce au reţinut în fugă respectiva informaţie ? De vină sunt ăia care le-au dat autorizaţie, vor fi comentat alţii ? Dar oare câţi vor fi avut răgazul necesar să realizeze că acesta nu este singurul deal tăiat primprejurul Clujului ? Concluzia e pe cât de dură pe atât de adevărată: avem şi noi, aici, o potenţială zonă de sinistrare. Şi nu de ieri de azi ci de ani de zile. Şi nu vorbesc de Dealul Cetăţuii cu celebra, deja, alunecare de teren de pe strada  Dragalina.

Că a fost primar Gheorghe Funar, Emil Boc sau Sorin Apostu, urbanismul heirupist şi-a văzut de treabă, iar acum, cu ploi de peste 80 l/mp se văd şi rezultatele. Previzibile, de altfel. Sigur, autorităţile şi urbaniştii se vor scoate    imediat din ecuaţie. Că nu s-au făcut taluzări, că nu s-a respectat nu ştiu ce amănunt din proiect etc. În ţările civilizate şi, implicit, responsabile, aceste autorităţi, când decid, totuşi, să se construiască în condiţii mai speciale nu îşi permit să nu urmărească lucrările pas cu pas, la faţa locului. Nu de alta, dar e vorba de soarta a zeci sau sute de oameni şi, dacă asta nu convinge, de afectarea, până la urmă, a bugetului local. La noi însă, ştiţi bine, băieţii deştepţi se acoperă cu hârtii şi restul e doar o ştire negativă comandată, desigur, de vreun mogul de presă rău intenţionat.

Că a luat-o la vale un deal din Cluj nu ar trebui să ne mire. E doar o chestiune de timp să aflăm că şi altul a pornit-o pe aceeaşi cale. La ce te-ai putea aştepta când autorităţile au tratat mereu subiectul cu flit, coafând permanent o realitate extrem de grăitoare ? Dacă nu mă credeţi, vă invit la capătul străzii Negoiu, în zona numită Groapa Moşului, să vedeţi cum se construieşte în deal şi cum arată o şosea (semi)suspendată. E foarte aproape de locul în care, în urmă cu vreo câţiva ani, fostul primar Emil Boc, actualul nostru premier, a început lupta cu  imobiliarii de haiducie şi a dat acea amendă de 1 miliard.

O ţară în care nu mai pot fi rostite adevăruri în mod public e o ţară lipsită de libertate. Un spaţiu social, politic, administrativ şi cultural în care cetăţenii nu sunt liberi. O ţară nedemocratică în limbajul politic actual. E adevărat, pericolul minciunii există. Drumul spre adevăr e presărat inevitabil şi cu multe erori. Minciuni chiar. Adică acele erori intenţionate. Dar cu astfel de situaţii se confruntă toate societăţile democratice ale lumii iar din cauza lor nu a sucombat niciuna. Nu acelaşi lucru putem spune despre societăţile nedemocratice. Şi asta pentru simplul motiv că, în cazul lor, puterea politică blochează comunicarea (deci şi căutarea adevărului) după bunul plac, în numele unor idei de natură ideologică sau religioasă, cu scopul nedeclarat de a-şi conserva, ori chiar întări, poziţia în stat. Aşa au apărut şi pot apărea în continuare state totalitare. De un asemenea regim România a scăpat greu, în 1989, în comparaţie cu restul statelor excomuniste, şi, din câte se pare, boala totalitarismului nu a părăsit-o. Altfel nu ne explicăm cum a fost posibil ca, recent, în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să fie emis un act incriminator la adresa libertăţii presei. Căci a scrie ori a rosti şi minciuni alături de adevăruri sau erori e apanajul presei libere. Oriunde în lume, nu doar pe plaiurile mioritice. Asta neînsemnând că e de dorit exercitarea miniciunii ca profesie. Pe de altă parte însă e cât se poate de adevărat că pentru orice minciună sau eroare presa poate plăti dacă este acţionată în justiţie. La fel pentru exprimări sau atitudini anormale, imorale ori ilegale. De aceea există Consiliul Naţional al Audio-Vizualului. Celebrul CNA. Altfel spus, instituţiile statului, statul în sine, cetăţeanul reprezentant al acestui stat ori cetăţeanul de rând au la îndemână pârghii puternice pentru a acţiona împotriva unui neadevăr sau minciună emise de presa liberă. Şi atunci te întrebi firesc ce i-a apucat pe conducătorii ţării de au ajuns să producă un act oficial extrem de umilitor la adresa statului de drept din România ? Pentru că asta se întâmplă, de fapt, dincolo de ameninţările reale la adresa libertăţii presei. Dacă instituţiile unui stat pot fi vulnerabilizate prin campanii de presă, fie ele şi rău intenţionate, înseamnă că acel stat de drept, practic, nu există. Dacă ar exista, astfel de campanii ar fi taxate dur, conform legilor (deja) în vigoare, iar pe viitor ele nu ar mai fi posibile. Or, din păcate, statul român postdecembrist s-a dovedit de multe ori a nu fi unul de drept. Vă mai amintiţi mineriadele ? Toate, nu doar cea din Piaţa Universităţii. Într-un stat de drept ele nu ar fi fost posibile. Şi exemplele ar putea continua. În plus, de câţiva anişori încoace observăm cu îngrijorare cum statul nostru, şi aşa unul deloc de drept, a cam cârmit-o spre totalitarism. Cam de când preşedintele Traian Băsescu a beneficiat de rezultatul acelui referendum ratat pentru demiterea sa, suspectat fiind de opoziţie de încălcarea Constituţiei. Puţini au înţeles fenomenul, dar, cu timpul, tot mai mulţi observatori ai vieţii politice au început să constate şi uneori să semnaleze situaţia reală. Iar viaţa politică le-a confirmat pe deplin supoziţiile. Aşa ne putem explica de ce preşedintele a ignorat cu graţie, la finalul anului trecut, în cel mai pur stil neconstituţional, o majoritate parlamentară şi a refuzat numirea unui alt premier decât cel dorit de persoana sa, după ce Guvernul Boc a picat la o moţiune a opoziţiei PSD-PC-PNL-UDMR. Mulţi au trecut cu vederea acest fapt şi l-au pus pe seama campaniei electorale şi a dorinţei preşedintelui de a-şi salva pielea, nu doar funcţia de prim om în stat. Preşedintelui de atunci i-a ieşit manevra nedemocratică, iar între timp a fost reales. Şi, firesc pentru el, continuă pe acelaşi drum al puterii unice absolute. Adică al derapajelor nedemocratice ce duc încet şi sigur la totalitarism. Sigur, chiar şi după acest derapaj oficial din CSAT vor exista voci care îl vor apăra sau scuza pe întîiul şi unicul nostru cârmaci. Sunt oameni bolnavi de totalitarism chiar dacă, poate, nu realizează ce li se întâmplă. Sunt indivizi pentru care lumina adevărului a devenit insesizabilă. Sunt opaci. Pentru astfel de persoane nu e de mirare că sărăcirea extremă a populaţiei, determinată de tăierea pensiilor, salariilor bugetarilor, indemnizaţiilor de şomaj sau pentru creşterea copilului (mă refer în mod expres la toate veniturile sub sub 1000 RON) nu constituie un act grav de vulnerabilizare a statului. Pentru ei nici declaraţiile viepremierului ungar, Semjen Zsolt, care afirma răspicat, săptămâna trecută, la Sfântu Gheorghe, că guvernul de la Budapesta susţine autonomia culturală şi teritorială a aşa zisului Ţinut Secuiesc, nu reprezintă o vulnerabilizare a statului român. Presa liberă însă, da, constituie un mare pericol. Asta pentru că preşedintele şi camarila sa sunt interesaţi doar de extinderea propriilor puteri şi a beneficiilor ce le revin de aici, nu de statul de drept pe care îl invocă ori de câte ori le convine. Adevărul e că presa le stă în gât şi, ca urmare, trebuie să o îngenuncheze complet. Acesta poate fi începutul sfârşitului democratic al României şi apariţia unui regim totalitar de tip nou, de sorginte neocomunistă, a la Putin, aş spune, capabil să mimeze democraţia în faţa UE sau NATO. Un stat în care preşedintele şi statul se confundă. Eu sunt statul, spunea regele Soare, Ludovic al XIV-lea. El, cel care a fost propriul său prim-ministru, avea această atitudine politică în Europa Centrală a secolului XVII. În prezent, la începutul secolului XXI, un preşedinte de ţară din Balcani, o republică nu o monarhie, urmând întocmai apucăturile marelui său vecin de la răsărit, are acelaşi tip de gândire. Interesantă evoluţie istorică, nu-i aşa ?

În România, partidele sunt asociaţii de grupuri de interese. În consecinţă, membrii lor reprezintă nu interesul general, al cetăţenilor votanţi, ci unul restrâns, impus de liderii organizaţiei, în cazul nostru partidul. În sprijinul acestor aserţiuni voi aminti modul în care un preşedinte de partid e ales la pachet cu restul conducerii (vezi PNL) sau longevitatea anormală a unui preşedinte (UDMR a avut şi are un acelaşi reales). Ca o încununare apoteotică a întregului fenomen, PDL a ajuns să fie condus nu de preşedintele votat de membrii de partid ci de preşedintele ţării, fostul conducător al PD, Traian Băsescu. La fel şi Guvernul, deşi i se spune Boc IV. În atari condiţii, PSD, considerat cândva partidul-stat, poate fi privit drept cel mai democratic partid din România (şi aici, un mare rol l-a avut grupul de la Cluj), în care preşedintele nu e ales la pachet cu conducerea iar El Lider Maximo poate pierde în faţa unui alt candidat (vezi insuccesul lui Ion Iliescu la alegerile din 2005, obţinut tot cu largul concurs al social-democraţilor clujeni). Păi dacă partidele sunt altceva decât vor să pară, atunci ce sunt parlamentarii ? În primul rând, ei acţionează ca membrii de partid, adică în spiritul găştii conducătoare. Rezultatul: corupţie generalizată. Pentru a oglindi cele afirmate voi aduce ca argument votul, în Parlamentul României, la recenta moţiune recentă împotriva Guvernului şi, implicit, a tăierii pensiilor şi salariilor bugetarilor, dar şi un alt eveniment, petrecut în aceeaşi perioadă, trecut însă aproape neobservat, dată fiind situaţia gravă a ţării. Mă refer, desigur, la votul, în Parlamentul Europei, pentru alegerea unuia dintre vicepreşedinţii acestui for. Cu votul unor eurodeputaţi români, în speţă de la PDL, episcopul reformat Laszlo Tokes a devenit primul cetăţean român ocupant al aceastei înalte funcţii. Dacă domnul în cauză nu ar fi un politician revanşard, şovin şi permanent militant pentru dezmembrarea României, faptul în sine ar fi lăudabil, ceea ce, din nefericire, nu e. Altfel spus, sintetizând ambele evenimente, fie că votează în Parlamentul României fie că o fac în cel european, parlamentarii noştri decid după cum vrea partidul şi nicidecum cetăţenii care i-au ales să îi reprezinte, aşa cum stabilesc regulile democraţiei.

Veţi spune însă că tot ce am discutat pană acum ştiaţi, că e un loc comun. Şi nu greşiţi absolut deloc. Dar câţi dintre dumneavoastră ştiţi, sau vă mai amintiţi, de câteva prevederi din Constituţia ţării care elimină sau, mă rog, ar elimina dacă ar fi respectate, situaţiile anterior menţionate ? De exemplu, la articolul 69 e prevăzut că ,,în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”. Bine-bine şi atunci cum rămâne cu partidele care îşi pedepsesc parlamentarii al căror vot e în spiritul dorinţelor manifestate de votanţii lor, dar în contradicţie cu interesul partidului, adică al găştii ? Rămâne cum au stabilit, ceea ce reprezintă, evident, un derapaj al democraţiei. Dar dacă asta se întâmplă cu parlamentarii, atunci cum stă treaba cu Parlamentul, ,, organul reprezentativ suprem al poporului român” (conform articolului 61, din aceeaşi Constituţie a României) ? Păi cam la fel, căci şi aici avem aceleaşi găşti cu propriile interese. Or, în atari condiţii suveranitatea poporului român e doar o poveste cu iz democratic de care se prevalează partidele (noi nu avem politicieni, ci doar partide) când e vorba de obţinerea voturilor necesare populării Parlamentului de la Bucureşti sau Bruxelles. Dar despre ce democraţie mai vorbim noi în România ?